Toti au o familie, o mama, o casa, un loc unde sunt bine primiti, fara conditii. Ati vazut vre-odata siguratatea si tristetea perpetua din ochii unui copil orfan? Orice ar realiza si obtine in viata, orice familie isi va face la maturitate, va avea mereu o nuanta trista in ochi cand se va uita la alte familii, ce par fericite.
Aceeasi nuanta o veti regasi in ochii tuturor romanilor plecati in strainatate. Toti cei ce au plecat din tara, si s-au intalnit in afara granitelor cu alti romani au realizat ca romanii raman la fel si la greu. Cu aceleasi atribute negative, la fel de rai si de straini unii cu altii, indiferent cat de rau le-ar fi. Cand realizezi ca cei de-un neam cu tine sunt mai rai decat strainii, ceva se rupe in tine. Nimic nu va mai fi la fel, dupa ce realizezi ca nu exista un popor roman, ca romanii sunt egoisti prin definitie dispare notiunea de tara, de acasa. Nostalgia intorsului in tara e in orice roman plecat de acasa, insa ramane mereu o nostalgie. Marea majoritate prefera sa sufere, sa fie umiliti sau sa reuseasca, sa aiba succes si sa fie recunoscuti de catre straini decat de cei de-un sange cu ei. Cei slabi se vor intoarce in tara, urmand sa fie tinta de ironii din partea celorlalti pentru intoarcere lor, sau speranta intr-o viata mai buna.
Stiti ce spune un fumator bine intentionat unui nefumator? “Nu te apuca de fumat, e cea mai mare greseala a vietii.”
Stiti ce spune un roman bine intentionat altui roman, proaspat plecat din tara? “Fereste-te de romani!”
Asta e mostenirea romanilor..
Mi-am adus aminte astazi de indienii nord-americani, de cultura lor, si cred ca incep sa o inteleg.
Intr-o buna zi, te uiti in gol, prin oameni.
E un timp de acceptat, de suferit. Un timp in care mergi inainte, cu orice costuri, doar ca sa fie bine. Te duci la slujba, muncesti, accepti atitudinea sefului, traficul infernal, toanele altor oameni, lipsurile si necazurile de zi cu zi. Trebuie sa le intelegi pe toate si pe toti, si nimeni nu incearca sa te inteleaga pe tine. Asa a fost, asa va fi mereu.
Vine un timp de plans, de jelit. Incet, in barba, cu capul aplecat, fara vorbe, cu ochii goi. Sa plangi..pentru tot ce ti-ai dorit si nu ai, pentru tot ce accepti desi te doare uneori fizic, pentru visele destramate, pentru ce ai iubit, pentru esecuri, pentru oamenii pe care i-ai facut sa sufere, pentru tot ce te-a durut candva si a trebuit sa treci peste, ca sa fie bine pentru cei din jur.
Vine un timp cand dezgropi securea razboiului. Te reculegi, te pregatesti, iti vopsesti fata in culorile razboiului, ca toti sa stie ca a inceput si umbli dupa scalpuri, o lupta pe viata si pe moarte, nu exista mila, nu se iau prizonieri, totul e permis intr-un singur scop, victoria. Si uneori victoria inseamna de fapt sangele adversarului scurgandu-se de pe tomahawk.
Si apoi..e timpul sa te uiti in gol, prin oameni.
Daca tot suntem noi o tara democratica, si mereu aud acest cuvant am zis sa si citesc despre el putin, sa vad ce inseamna cu adevarat. Demos – Cratos, puterea poporului, veche forma de organizare sociala in Grecia. Aha, stiu acum, desi retineam asta din gimnaziu.Citesc in continuare si descopar ca sunt diferite forme de democratie, baza fiind faptul ca tara e condusa de popor sau de alesii poporului. Suna din ce in ce mai bine. Desi nescrise in mod direct, in toate democratiile se regasesc doua principii: egalitate si libertate. Impecabil! Insa sa citim si ce scrie la steluta, stiti voi, jos pe pagina, cu caractere foarte mici: egalitatea inseamna ca toti oamenii sunt egali in fata legii si au acces egal la putere, iar libertatea este garantata de constitutie.
Cam asta scria pe net, si cred ca e corect. Egalitate, intr-un domeniu, si noi stim bine ca daca ceva nu este mentionat, nu exista, asadar oamenii nu sunt egali decat in fata legii si in privinta accesului la putere(politica). In rest, e libertate, ceea ce inseamna ca fiecare se descurca cu poate si ajunge cat de sus reuseste.
Insa in acelasi timp democratie nu inseamna haos, nu inseamna putere si dreptate la nivel personal. Asta e o interpretare autohtona, inventata de cei ce au mai mult (bani, putere, proprietati, etc). Modul acesta de a interpreta o democratie inseamna de fapt haos, sau legea junglei, si in acest sistem nu se poate trai. Desigur, niste principii din lumea animala se regasesc in lumea oamenilor, cel puternic il va inghiti pe cel slab, cel bogat va deveni mai bogat si cel sarac va avea tot mai putin, insa e treaba noastra sa modificam aceste tendinte, sa le controlam prin legi si reguli, pentru putea convietui in buna pace si ordine.
Un fapt nespus, este acela ca in comunism nu existau someri. Era ilegal sa stai degeaba, sa nu ai un loc de munca. Statul avea grija sa iti asigure un loc de munca conform pregatirii, platit ca atare, si eventual o casa. Nu existau afaceri private, nu existau companii, firme, totul era de stat. Munceai de cand terminai scoala si pana cand ieseai la pensie, indiferent de natura locului de munca, de cat de greu sau de usor lucrai.
Din pacate astazi uitam acel trecut. Uitam totul, ca si cum nu ar fi fost. Astazi gasim de toate peste tot, orice produs am dori, exista, si daca nu exista e poate aduce la comanda. Uitam lipsurile si chinul, limitarile si ni se pare ca brusc meritam orice. Trebuie sa avem ultima tehnologie in casa, cel putin o masina, haine si bijuterii, vacante, mancare diversa. Uitam sau nu ne intrebam ce facem ca sa meritam toate acele lucruri. Modelele noastre de succes de azi sunt afaceristi suspecti, care au facut bani in timp foarte scurt, fara sa poata justifica si cum, unii doar norocosi, altii inseland statul sau alte firme. Nimeni nu se gandeste de ce merita el acel confort, ce face ca sa il aiba. Doar viseaza, se imprumuta din banci si spera sa urce pe scara sociala, insa uita ca pentru a trai trebuie sa si muncesti. Nimeni nu vrea sa invete, sa munceasca. Toti vrem sa avem de toate, insa fara munca.
Uitam un lucru fundamental: luxul e un privilegiu, nu un drept. Ar trebui sa ne uitam putin in lume, sa vedem ca sunt si seici arabi care nu pot spune cati bani au exact, sunt si tari cu un nivel ridicat de trai, cum sunt tarile nordice sau USA, insa sunt si tari foarte sarace gen Mongolia sau Afganistan. Nu toti suntem norocosi, nu toti avem de toate. Ar trebui sa ne cunoasteme limitele, sa stim cat ne putem permite, sa nu visam in zadar, si sa muncim pentru ceea ce ne dorim. Cu munca, sperana si organizare poti ajunge la niste rezultate, altfel esti pe post de cersetor in fata vietii, cu mana intinsa sprand ca azi sa primesti ceva, sau sa primesti ceea ce iti doresti.
Am trait prea putin in comunism insa retin cate ceva, mai mult senzatii si intamplari sau situatii separate. Consider ca este trecutul nostru, un trecut pe care nu ar trebu sa il uitam, si din care ar trebui sa invatam cate ceva. Un popor care isi uita istoria e condamnat sa o retraiasca, spune o expresie foarte adevarata, din pacate, iar noi se pare ca nu vrem sa invatam nimic din trecut.
Mi se pare foarte greu sa explic oamenilor de azi, tinerilor de pana in 20 de ani ce insemna comunismul. Tot ce as spune pare neveridic, desprins din povesti. Cum isi poate inchipui un tanar dintr-un oras mare in ziua de azi ce insemna sa stai la coada sa cumperi ceva, cand azi ai zeci de produse din care sa alegi? Au fost timpuri in care gaseai paine si poate lapte, trebuia sa stai la coada sa cumperi carne, daca o prindeai. Salam, cascaval, era extrem de greu de gasit si la preturi mari. Nu puteai cumpara..aproape nimic, pentru ca pur si simplu nu se gaseau pe piata, indiferent cati bani ai fi putut tu sa dai pe acel produs. Uleiul, zaharul, erau pe cartele, rationalizate, ceea ce inseamna ca u puteai cumpara mai mult de o anumita cantitate, care azi I se pare ridicola. Nu retin cantitati, insa cred ca era de genul un litru de ulei pe luna de cap de persoana. Nu suna absurd, sa nu poti cumpara, desi ai bani? Nu gaseai haine, nu gaseai produse electronice, nu gaseai nici macar sa schimbi o butelie. De la 18 la 20, iarna, se intrerupea curentul electric, pentru ca in loc sa fie consumat in tara sa fie vandut la export. Totul pleca la export, totul era de vanzare, insa nu si pentru locuitorii tarii. Putem oare azi intelege, ce inseamna ca in fiecare seara sa se opreasca tensiune electrica pentru doua ore? Zi de zi, fara abatere, fara intarziere.
Totul era uniformizat, toti erau la fel, elevi, muncitori, conducatori. Aceleasi case, aceleasi haine, aceleasi fete, aceleasi masini, aceleasi pareri exprimate. Daca ieseai cu ceva in evidenta deja erai supravegheat in mod special. Sistemul de oprimare si control era bine pus la punct, exista o sigura opinie in tara, si daca faceai nota discordanta erai acuzat de complot impotriva sistemului sau altceva de acest gen, erai renegat de societate si inchis. Procesul era cel mult un simulacru, si pedepsele drastice. Nu erau nevoie de probe, nu era avocati, tergiversari: era destul de exemplu ca un vecin sa sune la Securitate sau Militie sa spuna ca l-ai injurat pe Ceausescu, si in maxim 2 sptamani erai in inchisoare. Era o realitate atunci, iar acum oricine isi permite sa injure presedintele, parlamentul, tara. Surprinzator pentru mine.
Cuvantul de ordine era lipsa, o lipsa cronica ce deja devenise obisnuinta. Obiecte de lux si la mare pret erau un pachet de cafea, un carton de Kent, o pereche de ciorapi de dama, o bricheta automata. Un aparat video era vandut cu 40 de mii de lei, adus de vaporeni de regula,iar pretul unui apartement de doua camere era pana in 90 de mii de lei, o Dacia era intre 60 si 70 de mii de lei. Un salariu mediu era in jur de 1700 de lei, iar unul bun la 3000-3500 de lei. Puteti sa va inchipuiti, un aparat video sa coste jumate de apartament? Benzina era limitata, pe cartela, nu puteai cumpara decat o anumita cantitate pe luna. In ultimii ani se introdusese o regula ciudata: numerele auto aratau de genul 4 B 1835 iar regula spunea ca poti circula un week-end da si unul nu, in functie de numar. Intr-un week-end circulau doar cele pare, in celalt doar cele impare. Puteti sa credeti asa ceva? Televizoarele erau alb negru, iar programul era de doua ore, de la ora 20 la ora 22. In general erau stiri, cu precadere despre conducatorul tarii si conducerea partidului, despre realizari si realizari socialiste din tara.
Primul Craciun la niste kilometri de ceea ce defineam ca fiind acasa. Stau si ma uit in jur, si constientizez din ce in ce mai clar un fapt: Craciunul este o stare de spirit. Nu e o data in calendar, nu e un motiv de a petrece, nu e o alta sarbatoare. Dincolo de semnificatia religioasa, de care prefer sa nu amintesc, deoarece prea putini oameni mai au treaba azi cu religia, si in plus am ajuns intr-o tara unde religia e un domeniu foarte complex, ar trebui sa reprezinte altceva Craciunul. Ar trebui sa fie sarbatoarea familiei, cateva zile din an in care familia sa se reuneasca, sa stea de povesti, sa se apropie unii de altii, sa se deschida. De cand ma stiu, prima zi de Craciun se facea in familie, abia in a doua si a treia se faceau vizite. Ajunul, motiv ca toti sa lucreze impreuna pentru masa de a doua zi, trecand peste egoism si lene, Craciunul, motiv de bucurie, de relaxare, de festin culinar, aduceri aminte si povesti tihnite. Asta era odata, asta ar trebui sa fie. Din pacate, am vazut in foarte putine familii aceste aspecte, de regula se intalnesc pentru o masa bogata, si cam atat, discutii de complezenta. Lumea e rea, viata e grea, oare nu ne permitem luxul de a ne bucura cateva zile de o viata de familie ca in povesti? Ramane un vis frumos si o realitate straina?
Sunt nascut si crescut la tara, intr-un sat din sudul salbatic de tara, acolo unde vantul bate mereu peste campul deschis. Cu obiceiuri, datini, oameni si pamant, mult pamant si verdeata. In orice familie de la tara de Craciun se taie porcul, se face bucati, se pragatesc bucatele traditionale gen toba, caltabos, carnati, sunca, oase afumate si tot asa. Retin o intamplare de cand eram mic, poate 10 ani, poate mai mare putin. Dupa ce porcul era facut bucati, era pus pe masa si incepea transarea lui, separarea oaselor, a grasimii, a carnii. De regula asta facea tata, lua bucata mare de porc, de regula un sfert si o transa pas cu pas. Eu, ca orice copil, ma invarteam pe langa el, si tot comentam, de una, de alta si ii mai aduceam un lighean, un vas, un cutit, nimicuri. Stiu ca nu imi place sa pun mana pe carnea cruda, sa o ating, sa transez, ma oripila aceasta senzatie si i-am tot zis asta de cateva ori tatalui meu. Era deja tarziu in seara, frig in camera unde lucram noi, el foarte obosit, asa ca la un moment dat nu s-a controlat ca de obicei si mi-a zis ceva ce nu am uitat niciodata : “Stiu ca nu iti place, nici eu nu suport sa fac asta, insa cineva trebuie sa transeze carnea. Daca nu o fac eu, o face mama ta, sau trebuie sa o faci tu, asa ca mai bine o fac eu.”
Nu am cum sa uit asta, dupa aia nu am mai comentat ca mie nu imi place sa pun mana pe carne, ca imi e sila. Am inteles ca in viata nu tine chiar totul de cum vrei, de ce iti doresti. Uneori, trebuie sa faci ceea ce trebuie sa faci. Sa tii cont si de persoanele de langa tine, nu doar de tine. Uneori iti permiti sa te rasfeti, insa uneori nu poti face asta. Sunt lucruri care trebuiesc facute, ca le faci tu sau cei de langa tine. Mai departe, e o decizie individuala, daca faci si ce nu iti place, ca sa le usurezi viata celor de langa tine, sau te simti om stand comod si privindu-i cum se chinuie pentru tine.
Nimeni nu pleaca de la bine. Nimeni nu isi lasa familia in urma, plecand spre zari necunoscute de fericire. Nimeni nu pleaca zambind, nimeni vertical. Toti plecam cu traista in bat, aplecati usor in fata, calcand incet. Toti visam la o casa, la “acasa”, undeva in tara. Odata ce pleci, ce treci o granita, realizezi ca nu o sa te mai intorci niciodata cu adevarat acasa. Mai devreme sau mai tarziu, pentru o zi sau de tot, toti ne intoarcem, insa suntem morti de prea mult timp. Cu mult inainte sa ne intoarcem in pamantul Romaniei. De la un punct, nimic nu mai este la fel, nu mai are acelasi gust, nu mai simtim la fel, chiar daca ni se pare ca traim, chiar daca ne intoarcem acasa.
Nu ramane decat dorul nedeslusit, un bocet fara cuvinte, inganat uneori.
Ma uit si eu la televizor, citesc ziare si invariabil sunt plin de informatii despre alegerile prezidentiale, de parca nimic nu mai exista pe lume in acest timp. Nimic nou, an de an, la fiecare alegeri e acelasi spectacol. Colorat, tipator, vulgar, de prost gust, ceea ce te face sa iti doresti sa se termine, si atat. De sus pana jos, toata tara e prinsa in aceasta febra, in discutii si dezbateri interminabile, ce pot duce pana la cearta sau bataie. Si totusi, parca mergem din ce in ce mai prost, din ce in ce mai rau, sau doar ramanem la fel, si tot ce avem de facut e sa alegem raul cel mai mic.
Cred ca cel mai infricosator apect in Romania este blazarea, deznadejdea. Nimeni nu mai spera la nimic, doar se tarasc de pe o zi pe alta, asteptand zile mai bune cu acelasi entuziasm si convingere cu care asteptau americanii acum zeci de ani. Nu mai este speranta, deja a doar hazul de necaz specific romanilor, insa de undeva, acest haz de necaz ucide speranta, iar asta este fatal si la nivel de individ, si la nivel de tara.
Se spune ca atunci cand incetezi sa visezi ai murit deja, insa tu nu realizezi. Poate e doar o expresie ce suna bine, poate e un adevar.
Am avut sansa zilele astea sa ma intalnesc cu un american care se ocupa de orgi clasice de o viata. Interesanta experienta, sa vad un om de circa 80 de ani, fara sa exagerez, in plina activitate. Venise sa repare o orga pe care o instalase tot el in 1976. Inca ma adaptez la realitatile nord americane, mi se pare ciudat sa vad un om de 80 de ani in plina forma, activ, care vine cu masina de la 70 de km singur, isi face treaba si pleaca acasa. Anul trecut a spus ca s-a dat cu o canoe cu nepotul lui de 16 ani, adoptat din Romania, culmea. A tinut sa precizeze ca a fost adoptat la 4 ani, acum are 17, si este un american. E ceva nou sa vad oameni mandri ca sunt dinr-o anumita tara, fie ca vorbim de USA sau de Canada. La 80 de ani, omul era foarte activ, foarte proaspat, vorbaret, blajin, se misca cu usurinta unui om de 50 de ani. Are propria lui firma de confectionat, instalat si intretinut tot ce inseamna orga clasica. American, insa lucreaza si in Canada cand are comenzi, fara discriminare, de 50 de ani.
M-a socat ceva in ceea ce a spus. Canadienii nu il lasa sa intre cu trusa de scule in Canada, si se uita urat la el ca vine din USA sa lucreze in tara lor. Cand a avut o lucrare serioasa a fost nevoit sa isi cumpere unelte din Ca si apoi le-a lasat aici. In acelasi mod, daca treci granita si cumperi produse, cand revii in tara trebuie sa platesti taxe pentru ele, ca si cum ai fi o firma, si nu persoana fizica ce doar consumi. Care e rolul acestor restrictii si taxe? Protejeaza populatia, productia interna, care nu este nevoita sa faca fata unei concurente acerbe. Insa in acelasi timp sunt foarte multe reguli, care se si aplica, si previn aparitia intermediarilor ce ar sufoca producatorul si ar umfla preturile in mod artificial. Multe tari din vestul Europei si-ar dori asa ceva, insa odata cu infiintarea UE nu isi permit sa inchida granitele sau sa aiba taxe speciale pentru import. Un exemplu este Romania, care este sufocata de importuri de marfa ieftina din China sau carne din Brazilia si Argentina, distrugand productia interna. O forma de protectionism mascat este vizibila in Anglia care limiteaza inca numarul de joburi pentru muncitori din Romania si Bulgaria, in dorinta de a proteja piata muncii locala. Un exemplu mai complicat este iar UE care sub pretextul unei boli a interzis Romaniei sa exporte carne de porc si preparate in uniune, aceasta putand doar sa cumpere.
Ce se intampla fara protectionism? Un englez, sofer de tir spunea ca inainte castiga 25 de lire pe ora, insa dupa ce au venit soferi din estul Europei salariul lui era de doar 15 lire. Asta, in conditiile in care munca era aceeasi si costul vietii neschimbat.
E bun, e rau? Eu sunt de acord cu el, in niste limite. Trebuie sa ai grija de tara ta, sa incerci sa sustii populatia pe cat posibil, sa ajuti oamenii sa se dezvolte in tara lor, si nu sa ii faci egali cu toata lumea, pentru ca nu e o competitie corecta, va asigur.
